Mihai Eminescu, cel mai de seama reprezentant al poeziei romanești, un mare romantic, este cel care a dat glas dragostei fata de om, de patrie, frumuseții naturii, iubirii, zugrăvind cu magicul sau condei un peisaj acoperit de un val fermecat, care apare în faţa cititorilor ca o lume de basm. Viața lui Eminescu este una exemplara. Nu este viața unui sfânt si nici a unui erou; este viața unui geniu care a trăit permanent cu privirea ațintită spre înaltele idealuri de arta, de cunoaștere si s-a dăruit aproape exclusiv operei sale, neacceptând compromisuri si dăruind acestor idealuri tot ce avea bun în propria ființa, până la negarea de sine. Mihai Eminescu este, în literatura română, poetul nepereche a cărui opera învinge timpul. El este cel mai mare poet național, care exprima cel mai bine si cel mai complet spiritualitatea româneasca. Eminescu reprezintă o valoare si pe plan universal, el îmbogăţind trăsăturile romantismului prin elemente noi ale creației sale.
„Luceafărul” este
opera de maturitate a lui Eminescu. Se spune ca daca s-ar fi pierdut toata
opera lui şi ar fi rămas doar „Luceafărul”, Eminescu ar fi fost tot poetul național,
pentru ca textul conține toate motivele proprii.
Poemul
„Luceafărul” este una dintre cele mai cunoscute poezii ale
lui Mihai Eminescu, începută încă din 1873, dar scrisă și
finisată de-a lungul multor ani până la publicarea sa în aprilie 1883 în Almanahul societății studențești România Jună din Viena. După publicarea la
Viena, poemul a fost reluat apoi în același an în revista Convorbiri literare și
în final în volumul princeps intitulat „Poezii”
sub îngrijirea lui Titu Maiorescu, publicat în anul 1884
Luceafărul este un poem folclorică, cu rădăcini din basmul popular românesc Fata
în grădina de aur cules de călătorul
german Richard Kunich în timpul unei călătorii în Muntenia, în 1861.
Basmul cuprindea povestea unei
frumoase fete de împărat izolată de tatăl ei
într-un castel, de care se
îndrăgosteşte un zmeu . Fata însă se sperie
de nemurirea zmeului şi-l respinge.
Zmeul merge la Demiurg, doreşte să fie
dezlegat de nemurire, dar este refuzat,
întors pe pământ, zmeul o vede pe fată , care între timp se
îndrăgostise de un pământean, un
fecior de împărat, cu care fugise în
lume . Furios ,zmeul se răzbună pe ei şi
îi desparte prin vicleşug. Peste fată el prăvăleşte o stâncă, iar pe feciorul
de împărat îl lasă să moară în Valea Amintirii.
Atras
de farmecul basmului, Mihai Eminescu l-a tradus și versificat.
Academia
Recordurilor Mondiale a anunțat în ianuarie 2009 că „Luceafărul” este cel mai lung poem de dragoste. Poemul este format din 98 de strofe.
Dragostea lui Mihai Eminescu pentru folclorul
naţional a fost profundă şi constantă, poetul simţindu-şi rădăcinile spirituale
adânc a scris poezii care ne-au atins coardele sufletului. Când citim sau
auzim această poezie intrăm pe țărmul iubirii simțim cea mai adâncă dragoste...
Întâlnim toate marile teme, motive ale
creaţiei marelui poet: geniul, dragostea, natura, demonul, titanul, filozofia,
cadrul nocturn, elementul neptunic.
Luceafărul rămâne un model de depăşire al
gândirii mitice prin gândire filozofică. sentimente de a trai cu dragostea...
Aceasta poezie este o cheie a universului poetic.
Realizat de: ALBOT INGA,
bibliotecară, BPO Rîşcani
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu